Despre tradițiile şi obiceiurile tătarilor din Dobrogea
Nevzat Yusuf Sarıgöl și Nermin Yusuf
Tradiţiile şi obiceiurile definesc un popor, o comunitate. Reprezintă identitatea comunităţii şi o deosebesc de celelalte grupuri de oameni. Din cele mai vechi timpuri tătarii din Dobrogea şi-au păstrat obiceiurile, dar din păcate, în vremurile moderne multe dintre ele s-au pierdut şi nu se mai practică.
Pentru comunitatea tătarilor din Dobrogea, întemeierea unei familii are o deosebită însemnătate. Capul familiei este bărbatul, iar femeia, tovarăşa sa de viaţă. În trecut, două familii prietene luau hotărârea de a se înrudi prin logodna copiilor lor, dacă una din familii avea o fată, iar cealaltă familie avea un băiat. Ei se înţelegeau atunci când copiii erau încă în leagăn ( Beşĭk kertme, Etek Cırtma, Etek Cırtışma). Era un obicei de a logodi copiii de mici. Mamele celor doi copii fac un jurământ rupându-şi poalele rochiei, că-şi vor căsători copiii atunci când vor creşte.
Nunta (Toy). La toate popoarele turcice, tradiţiile şi obiceiurile legate de nuntă sunt asemănătoare, cu unele deosebiri locale. Este un prilej de a aduna toată comunitatea pentru a împărtăşi bucuria mirilor, a famiilor acestora. Are o semnificaţie atât socială, estetică, cât şi economică. În trecut, nunţile aveau loc ori primăvara, ori toamna, după strânsul recoltei.
Ceremonialul nunţii trece prin mai multe etape:
Peţitul (Ayttırıp barmak). La casa miresei sunt trimişi cawşılar din rândul rudelor, prietenilor, însărcinaţi să ducă tratativele în legătură cu desfăşurarea căsătoriei.
Logodna (Nışan) are loc la locuinţa fetei. Sunt înmânate daruri logodnicei şi familiei sale de către familia mirelui (veşminte, cafea, zahăr, etc.)
Durata ceremonialului nunţii era de 4-5 zile. În prima zi, adică miercuri, la locuinţa fetei avea loc kawe tüymek, adică pisarea cafelei de către femei. În ziua a doua, joi, avea loc petrecerea fetelor, când se servea köbete, o plăcintă cu carne. Vineri seara, în locuinţa miresei avea loc kına toy, kına gecesĭ. Kına (hinna în limba arabă) se obţinea prin zdrobirea sub formă de pulbere a frunzelor unui arbore care creşte în Orientul Mijlociu. Din pulberea de culoare cărămizie se făcea o pastă cu care se ungeau degetele de la mâini până la podul palmei, mijlocul palmei, câlcâiele picioarelor, părul. Semnificaţia acestui ritual ar fi acceptul miresei de a se căsători. Seara tinerii interpretau şın-uri, versuri cu rimă, reprezentând modalitatea de comunicare între perechile de tineri şi tinere, aşezaţi faţă în faţă, păziţi de un kart agas ı(cel mai în vârstă dintre tineri), care avea grijă ca cele două tabere să nu se apropie prea mult. În cea de-a parta zi a nunţii se oficia de către vekil baba şi martori, în locuinţa fetei, cununia religioasă, nikâ, fără ca mirele să fie de faţă. Mireasa se afla într-o încăpere alăturată, ascunsă după un paravan şi răspundea la cererea consimţământului de căsătorie de-abia a treia oară. În timp ce în casa miresei se celebra cununia religioasă, în casa mirelui avea loc koraz tellemek (împodobirea unui cocoş). Se frigea un cocoş, care era împodobit cu fşii colorate de hârtie, apoi era aşezat în mujlocul unei tipsii, înconjurat de alte feluri de bucate tradiţionale. Această tipsie era purtată de kartagası (cel mai în vârstă dintre flăcăi) şi aşezată în faţa musafirilor. Acest obicei reprezintă separarea miresei de părinţi în vederea întemeierii unei noi familii şi renunţarea la burlăcie a mirelui. Cocoşul avea o semnificaţie aparte în credinţa tătarilor musulmani din Dobrogea. După credinţa lor, în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, un cocoş alb sfânt, aflat în raiul musulmanilor, îşi arăta recunoştinţa faţă de Tanrı (Creatorul), înfoindu-şi penele. Atunci toţi cocoşii din curţile oamenilor încep să cânte, anunţând lumina, răsăritul soarelui. A cincea zi a nunţii dimineaţa începe üyken toy (nunta mare). Un grup de rude, prieteni, bărbaţi şi femei din partea mirelui pornesc spre casa miresei. Bărbaţii purtau mendĭl (batiste fine la margine având dantele lucrate de mâna miresei). Cu asemenea batiste erau împodobite şi urechile, cozile cailor celor din alaiul miresei. Din partea fetei kuda şi kudagıy însoţesc mireasa şi alaiul de nuntă până la casa mirelui, obicei numit kelĭn tüşĭrmek. Un obicei vechi era ca tinerii din satul miresei să iasă în întâmpinarea celor care veneau din partea mirelui şi să ceară o sumă de bani pentru a-i lăsa să treacă. Mireasa era purtată pe braţe spre o căruţă acoperită, mögedek, iar alaiul pornea spre casa mirelui, în apropierea căreia se afla un grup de tineri cărora li se oferea tokız, compus din nouă obiecte lucrate manual de către mireasă. Mireasa era întâmpinată de o melodie kelĭn awası (cântecul miresei), iar deasupra capului ei era rotit de trei ori un cocoş viu, ceea ce semnifica supunerea în faţa voinţei soţului.
Una dintre obiceiurile din timpul nunţii este kiyew canı, adică lângă mire, noaptea de dinaintea nunţii, când în casa mirelui se adună tineri burlaci sau nou căsătoriţi şi petrec. Tot atunci are loc şi kiyew tıraşı, adică bărbieritul mirelui, pentru care se alege un kartagası (cel mai în vârstă). Astfel tinerii îşi luau rămas bun de la cel care fusese până atunci bekâr (burlac).
Pereţii camerei miresei erau împodobiţi cu obiecte artizanale, făurite de mâna miresei, mendĭl, şewre, marame, etc., iar patul era ascuns de o perdea, gerdek.
În folclorul tătarilor din Dobrogea există un cântec referitor la împodobirea cocoşului:
Korazımnı kaşırdılar După cocoş au alergat
Damdan damga aşırdılar De peste tot l-au căutat
Suwına pĭlaw pĭşĭrdĭler Un pilaf bun au gătit
Kursakların şĭşĭrdĭler. Burţile şi-au burduşit.
Ki-ki-ri ki-kim kik koraz Ki-ki-ri ki-kim cocoş
Çi-çi-ri çi-çim çik koraz Çi-çi-ri çi-çim cocoş
Korazşıgım bekâr edĭ Cocoşul meu becher era
Awullarda uşar edĭ Prin ogradă el zbura
Şöplĭklernĭ şaşar edĭ Prin gunoaie mereu scurma
Kalawlarda öter edĭ Cocoţat pe gard cânta
Ki-ki-ri ki-kim kik koraz Ki-ki-ri ki-kim cocoş
Çi-çi-ri çi-çim çik koraz Çi-çi-ri çi-çim çik cocoş
Naşterea (Tuwmak, Doğırmak, Bala Tapmak). Venirea pe lume a unui copil în orice familie aduce o mare bucurie. Perioada de sarcină se numeşte gebelĭk, yüklĭ bolmak, awır ayaklı bolmak, hamile bolmak. Pe vremuri femeile năşteau acasă cu ajutorul unor femei ebanay, care asistau la naştere, tăiau cordonul ombilical şi, înainte de a i se da un nume oficial, puneau noului născut un nume provizoriu (ebedi kündĭk adı, ebanay adı). După 10-15 zile de la naştere, copilului i se pune un nume. Imamul sau o rudă apropiată, care cunoaşte bine Coranul, ia în braţe copilul şi de trei ori îi şopteşte la ureche numele însoţit de Ezan (rugăciune ce anunţă timpul namaz-ului, adică a rugăciunii).
Lăuza, timp de patruzeci de zile, nu are voie să iasă afară, să facă vizite sau să primească vizite. După această perioadă urmează kırkından şıkma, apoi se organizează loksa toy (nunta lăuzei), la care participă numai femeile. Atunci când încep să apară primii dinţi de lapte ai copilului, are loc tĭşmĭsĭr (dinte-boabe de porumb). Dar ce legătură poate să fie între dinţii de lapte ai unui copil şi boabele de porumb? În limba tătară există trei denumiri pentru boabele de porumb:1.Sarı, sert mĭsĭr (boabe galbene, tari); 2.Uzun, beyaz mĭsĭr-at tĭş ĭ(boabe albicioase lungi asemănătoare cu dinţii cailor); 3.Patlak mĭsĭr (boabe de porumb din care se fac floricele). Primii dinţi de lapte ai copilului sunt comparaţi cu boabele beyaz mĭsĭr. La petrecerea tĭşmĭsĭr ciyĭn sunt invitate rudele, prietenii, care vin cu daruri. Fetele tinere oferă copilului diferite obiecte de îmbrăcăminte confecţionate de mână. Gazdele servesc participanţilor la eveniment börtmeş, care se obţine prin fierberea boabelor lungi albicioase, îndulcite cu bekmez (un fel de şerbet obţinut prin zdobirea şi fierberea miezului pepenilor galbeni şi verzi). Atunci când încep să cadă dinţii de lapte ai copilului, aceştia nu sunt aruncaţi pur şi siplu, ci sunt îngropaţi în miez de pâine şi aruncaţi pe acoperişul casei, cu următoarea incantaţie: Al karga saga şürük tĭş/Ber maga altın tĭş! (Na ţie cioară dinte stricat/Dă-mi mie dine de aur!).
Circumcizia (Sünnet). Un eveniment important în viaţa copiilor de sex masculin, ce aparţin religiei islamice, este circumcizia. În tradiţia tătarilor din Dobrogea, evenimentul se numeşte sünnetke otırmak, sünnet bolmak şi are loc când copilul de sex masculin împlineşte doi sau şapte ani. Cauza acestei intervenţii este de natură religioasă şi igienică. Atunci când cineva de altă religie doreşte să adopte credinţa islamică, sünnet-ul este obligatoriu.
Chiar şi în perioadele cele mai grele, tătarii din Dobrogea au respectat acest obicei. Prin circumcizie băiatul devine bărbat.
De multe ori, la ţară, câteva familii care aveau băieţi de vârste apropiate se uneau şi celebrau sünnet toy împreună. La acest eveniment lua parte tot satul. În trecut, în Dobrogea, existau aşa- zişii sünnetşĭler, sünnetşĭ akaylar. Aceştia erau bărbieri specializaţi în operaţia circumciziunii. Acum totul are loc într-o instituţie sanitară, intervenţia se face sub anestezie, sub control medical. Copilul care urma să fie supus circumciziei, era îmbrăcat cu un costum specific, plimbat prin tot satul într-o cabrioletă împreună cu alţi copii din sat, apoi adus în casa unde urma să aibă loc evenimentul, luat în braţe de o rudă apropiată şi dus în faţa sünnetşĭ. Copilul primea multe daruri din partea părinţilor, rudelor, a tuturor participanţilor la eveniment.
Ca şi la nunţi, în cadrul ceremonialului de circumcizie se împodobea un cocoş.
Moartea (Ölĭm). Toate fiinţele de pe pământ sunt sortite morţii. Nu există viaţă fără de moarte decât în basme. În limba tătară există o zicală: Az yaşa, köp yaşa, kelĭr ölĭm er başka (De trăieşti puţin sau mult, tot vine moartea).
Există trei momente cu obiceiuri care definesc acest trist eveniment: obiceiuri care preced moartea, atunci când survine o boală grea, incurabilă; obiceiuri legate de înmormântare (cenaze) şi obiceiuri de după moarte.
Atunci când un om zace bolnav, el este vizitat de rude, prieteni, apropiaţi, vecini, este încurajat că se va vindeca. Dacă boala nu poate fi învinsă şi el moare, rudele, toată comunitatea cu toţii sunt alături de familia îndoliată spunând Başınız saw bolsın (Să fiţi sănătoşi), iar cei din familie răspund Dostlar saw bolsın (Prietenii să fie sănătoşi).
Cel trecut în veşnicie este pregătit pentru înmormântare; este dus la geamie numai de către bărbaţi (femeile neavând voie să participe la înmormântare) unde este spălat, înfăşurat într-un giulgiu alb, fără sicriu, apoi îngropat. Groapa se sapă, se face o firidă laterală în partea de est, unde se aşează mortul cu faţa spre Mecca. Gura firidei este astupată cu scânduri, iar groapa se umple cu pământ. Deasupra mormântului se aşează türbe (monument funerar) pe care se scriu numele, data naşterii şi data morţii. Pentru pomenirea celui decedat se organizează parastas şi praznic în a treia, a șaptea, a patruzecea zi după moarte, apoi la un an.
Sărbători religioase: Sărbătoarea Sacrificiului (Jertfei) – Kurban Bayram şi Sărbătoarea Postului sau Sărbătoarea dulciurilor- Ramazan Bayram sau Şeker bayram.
Sărbătoarea Sacrificiului (Kurban Bayram). Se zice că această sarbătoare s-a născut atunci când Tanrı i-a cerut Profetului Ibrahim (Abraham) să-şi sacrifice fiul. Când acesta tocmai se pregătea să-l sacrifice, din porunca Celui de sus a fost coborât un berbec. De atunci a rămas obiceiul de a sacrifica un animal pentru a obţine milostivirea Domnului. Astfel omul face o faptă bună şi este ferit de orice lucru rău. Sărbătoarea ţine patru zile. În prima zi, în Mecca, în locul numit Mina, are loc sacrificarea animalelor de câtre hagii(un musulman trebuie, cel puţin o dată în viaţă, să se ducă la Mecca la hagialâc).
Tătarii din Dobrogea sacrifică de oibicei berbeci, juncani. Berbecii erau împodobiţi cu panglici colorate, uneori erau unşi pe frunte cu henna. Carnea se împărtea în trei părţi: o parte se oferea celor sărmani, care nu aveau posibilitatea să sacrifice un animal, altă parte se împărţea rudelor şi prietenilor, iat a treia parte rămânea în familie. Animalul sacrificat trebuia să îndeplinească nişte condiţii: să nu fie chior sau orb, să aibă toţi dinţii, să nu aibă urechile tăiate, să nu-i lipsească coarnele, să nu aibă coada tăiată.
La tătarii din Dobrogea există obiceiul ca, după sacrificarea animalului, cea mai vârstnică femeie din familie să-şi moaie degetul arătător în sângele animalului sacrificat şi să ungă fruntea copiilor pentru a-i feri de boli, de accidente, de deochi.
După consumarea cărnii oasele nu se aruncă la câini, ci se îngroapă într-un colţ al grădinii. Din capul animalului se păstrează mandibula, ochii. Dacă cineva din familie se îmbolnăveşte, el este îmbăiat cu apa rezultată din fierberea mandibulei. Dacă un copil se îmbolnăveşte sau este deochiat, el este îmbăiat cu apa rezultată din fierberea ochilor animalului sacrificat. Craniul uscat este expus pe gardul din faţa grajdului animalelor, pentru a-i feri de rele.
Există obiceiul de a sacrifica un animal şi cu alte prilejuri: dacă cineva s-a îmbolnăvit şi apoi s-a vindecat sau dacă în familie a avut loc un eveniment fericit.
Sărbătoarea Postului (Ramazan Bayram), în limba arabă Eid-ul-Fitr, în limba turcă Iftar Bayram sau Șeker Bayram.
Este sărbătoarea de încheiere a postului, care ţine 30 de zile. În aceste zile au avut loc revelaţiile lui Muhammad. Coranul i-a fost transmis filă cu filă. Este celebrată în fiecare an în prima zi a lunii ce urmează postului Ramazanului şi în zilele următoare şi ţine trei zile. Postul face parte dintre obligaţiile impuse oricărui musulman. Cele cinci obligaţii sunt stălpii islamului: mărturia de credinţă, rugăciunea, dania, postul şi pelerinajul. Postul este obligatoriu pentru cei ajunşi la pubertate şi sănătoşi la minte. Din zori şi până la asfinţitul soarelui sunt interzise alimentele, apa, fumatul. Seara este masa de iftar, iar în timpul nopţii se serveşte o masă cât mai abundentă.
Încheierea perioadei dificile a postului este un prilej de mare bucurie: credincioşii se felicită, îmbracă haine noi, se fac vizite, se pregătesc dulciuri speciale, copiii colindă şi primesc bani, dulciuri. Oamenii plătesc dania specială de încheiere a postului înainte de a pleca la geamie pentru rugăciune. Se împarte pomană, se invită la masă săracii.
Sărbători ce marchează venirea primăverii
Nawrez (Nevruz în limba persană) are semnificaţia de zi nouă. Este o sărbătoare închinată focului şi purităţii, care, conform calendarului solar iranian, coincide cu prima zi a anului, 21 Martie. Sărbătoarea nawrez se întâlneşte aproape la toate popoarele turcice, care, mai ales în perioada de nomadism, se ocupau cu creşterea animalelor. Venirea primăverii însemna trezirea la viaţă a naturii, apariţia firului ierbii, principala hrană a animalelor. La început fiind o tradiţie a vechilor iranieni, persanii, de-a lungul istoriei nawrez a căpătat caracteristici religioase conform cărora:
-Măreţul Tanrı a creat lumea când ziua era egală cu noaptea (21 Martie, echinocţiul de primăvară);
-Strămoşul nostru Adem (Adam) a fost creat din lut într-o zi de nawrez;
-După ce Adem şi Havva (Adam şi Eva) au fost alungaţi din rai pentru că au mâncat din mărul interzis, apoi au fost iertaţi, ei s-au întâlnit pe muntele Arafat tot într-o zi de nawrez;
-Profetul Noe (Nuh peygamber), aflat pe arcă în urma potopului, trimite un porumbel ca să afle dacă mai există uscat. Porumbelul se întoarce cu o ramură de dafin, ceea ce semnifică existenţa unei lumi noi şi venirea primăverii. Ziua în care Noe păşeşte pe pământ era o zi de nawrez;
-Profetul Yusuf (Iosif) este aruncat într-o fântână de către fraţii săi. Tot într-o zi de nawrez este găsit şi salvat de către un negustor;
-Tot într-o zi de nawrez, profetul Moise (Musa) îşi salvează oamenii despicând în două Marea Roşie cu toiagul.
Tătarii din Dobrogea erau mari crescători de animale şi sărbătoarea nawrez reprezenta venirea primăverii şi înverzirea păşunilor, deci hrană pentru animale. Odată cu venirea primăverii încep şi lucrările agricole.
Iată un exemplu din folclorul tătăresc, un îndemn la muncă:
Doksan şıktı, kĭrdĭ Mart, A sosit primăvara, e Martie,
Ne catasın atay kart! Bătrâne, nu lenevi!
Şık ta şölge tuwın at! Ieşi pe câmp, aruncă sămânţa!
Nawrez, nawrezĭm mübarek! Nawrez, nawrezul meu sfânt!
Bereketlĭ yıl bolsın, Un an bogat să fie,
Küzde ambarlar tolsın, Toamna hambarele pline să fie,
Her şiyĭmĭz bol bolsın, S-avem parte de belşug,
Nawrez, nawrezĭm mübarek! Nawrez, nawrezul meu sfânt!
Pe vremuri, la sărbătoarea nawrez participa întregul sat. Copiii împodobeau o ramură de copac cu ghiocei (akbardak), apoi umblau din poartă în poartă şi colindau(nawrez aytmak). Ei primeau bani, ouă, biscuiţi, iar femeile căsătorite recent atârnau pe ramură marame, batiste, obiecte lucrate manual. Iată exemple de colind:
Nawrez keldĭ körĭnĭz, Iată, a venit nawrez,
Körĭmlĭgĭn berĭnĭz, Daţi ceva că l-aţi văzut,
Cennet bolsın cerĭnĭz, Rai să vă fie pământul,
A za nawrezĭm mübarek! A za nawrezul meu sfânt!
Obiceiul de a oferi ouă copiilor care colindau de nawrez este foarte vechi. În Persia antică, de nevruz (sărbătoarea anului nou) se ofereau ouă vopsite în roşu (vezi: Ivan Evşeev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed. Almacord, Timişoara, 1997, pp.338-339). Conform unei vechi credinţe, din coaja oului s-au format cerul şi pământul, iar din gălbenuş a fost creat soarele.
Kıdırlez (Hıdırellez) reprezintă renaşterea naturii după o iarnă grea, când începe pregătirea pământului în vederea noii recolte. Această sărbătoare are loc pe 6 Mai. Tot satul se adună în curtea moscheii. După o slujbă religioasă, toată lumea se aşează la masă. Se servesc mâncăruri tradiţionale: sorpa (supă) de miel, kalakay (turtă), botka (pilaf), sarma (sarmale), sütlaş (orez cu lapte)etc.
Cuvântul kıdırlez este format din Hızır şi Iliyas, numele a doi profeţi. Hızır colindă pământul, iar Iliyas, mările, răurile. Cuvântul hızır înseamnă verde în limba arabă. Se zice că profeţii Hızır ş Iliyaz, după ce colindă pământul şi apele tot anul, pe 6 Martie se întâlnesc într-un loc înverzit şi stau de vorbă. În rândul tătarilor din Dobrogea există credinţa conform căreia Kıdırnebi colindă câmpul cu un toiag în mână, cu care lasă urme pe pământ şi se roagă pentru belşug. El se metamorfozează, luând când înfăţişarea unui om sărman, când apare ca un om bogat sau hoge, venind în ajutorul oamenilor în momentele grele.
Există o legendă precum că Hızır ar fi fost un flăcău foarte arătos, iar Ellez, o fată foarte frumoasă. Ei se iubeau foarte mult, dar nu reuşeau să se întâlnească. Până la urmă se întâlnesc într-o zi de kıdırlez, dar amândoi îşi dau sufletul.
Iată ce scrie Viorel Bageacu în versiunea românească a Nouruz-Name de Omar Khayyam, poet persan cunoscut în lumea întreagă: „Khezr-proroc musulman legendar, nefigurând printre prorocii din Biblie şi Coran; este asimilat cu sfântul Ilie sau cu sfântul Gheorghe din religia creştină. Credincioşii şi-l închipuiau ca pe o fiinţă misterioasă, înveşmântată în verde, fără caracter divin, dar nemuritoare. I se atribuia puterea de a se deplasa în chip misterios, venind astfel în ajutorul drumeţilor ce sunt pe punctul de a muri în pustiu. (Nouruz-Name, studiu introductiv, traducere din limba persană şi note de Viorel Bageacu, Ed. Kriterion, Bucureşti, 2003).
Sărbătoarea kıdırlez este foarte veche. Îşi are originile în Asia Centrală, unde strămoşii tătarilor, mari crescători de animale, duceau o viaţă nomadă în sânul naturii; de aceea venirea primăverii, trezirea la viaţă a naturii, apariţia firului ierbii era sărbătorită cu mare bucurie. În ziua de kıdırlez se vizitează mormintele celor dragi; ele sunt curăţate, udate şi se plantează flori. Este obiceiul de a vizita locuri sfinte – Hacı Babalar, de la care se cere:
-învingerea unor boli grave;
-naşterea unui copil în familiile care nu au;
-întoarcerea cu bine acasă a celor rămaşi departe;
-pentru un trai îmbelşugat, succes în muncă.
În Dobrogea există asemenea morminte sfinte: Ishak Baba (Isaccea), Sari Saltuk Baba (Babadag), Şehit Baba (Cernavodă).
Tepreş. Tătarii din Dobrogea sărbătoresc venirea primăverii şi prin organizarea de tepreş, care reprezintă o serbare câmpenească.
Odată cu topirea zăpezii, apar primele semne ale trezirii naturii (kımıldaması, tepreşmesĭ-a se mişca, a reveni la viaţă), iar oamenii se bucură la vederea ivirii primelor fire de iarbă. Este un prilej de sărbătoare. Cuvântul tepreş apare în opera lui Kaşgarlı Mahmud, Divanii Lugat-it Türk cu semnificaţia de a se mişca, a se agita.
Tătarii din Dobrogea organizează şi participă la tepreş de foarte mult timp. Evenimentul are loc în pădurile din apropierea unor localităţi precum Basarab (Murfatlar), Azaplar (Tătaru), Hacılar(Hagieni).
Pregătirile pentru tepreş se fac din timp. Caii sunt ţesălaţi, împodobiţi cu mărgele şi panglici colorate, căruţele se repară, din lăzile de zestre se scot veşmintele tradiţionale. Cu o zi înainte se pregătesc bucatele, mai ales kalakay (turtă), care are formă rotundă şi era rostogolit de pe un deal, apoi împărţit celor din jur.
Tinerii plecau în frunte cu kartagası (cel mai vârstnic dintre ei) şi la iarbă verde avea loc şınlaşmak ( a spune şın). La întoarcerea în satul natal, tinerii participau la koşı şi şabışma, întrecere cu cai. Aveau loc şi lupte tătăreşti – küreş.
Küreş (lupte tătăreşti). Luptele tătăreşti se practică cu ocazia sărbătorilor de primăvară sau pur şi simplu, la serbările câmpeneşti. Acest sport relevă curajul, buna intenţie, bărbăţia tinerilor care-l practică. Lupta ia sfârşit atunci când unul din adversari este pus la pământ cu spatele. Se folosesc diferite tactici: şaltayak (piedică rapidă), ırgaşık (cârlig), koyan koltık (aducerea capului adversarului sub braţ), capalak (a învârti), tĭzge almak (a arunca adversarul cu genunchiul). Câştigătorul primeşte: bayrak, kureş bayragı (o ramură de copac împodobită cu lucruri artizanale: marame, prosoape, în total nouă bucăţi), berbeci, apoi este plimbat prin tot satul. Erau renumiţi luptătorii Kayri Pelwan, Cumakay Pelwan. Înţelesul actual de bayrak este steag, stindard. În trecut bayrak tĭkmek (a înfige steagul) avea semnificaţia de a ocupa un loc pentru a întemeia o aşezare, un cămin, o ţară.
Şam atlamak (a sări peste foc). Este o tradiţie legată de venirea primăverii. Tinerii comunităţii se adună într-o noapte, aprind un foc mare, stau roată în jurul focului, apoi când se mai domolesc flăcările, încep să sară peste foc. Semnificaţia acestui ritual este de a se purifica de spirite rele, de a arde toate bolile, gândurile rele.
Acest obicei este foarte vechi, de pe timpul şamanilor şi reprezintă respectul strămoşilor tătarilor faţă de foc, căci focul era vital pentru cei care duceau o viaţă nomadă.
Aşure (aşura în limba arabă) este a zecea zi a lunii Muharrem din calendarul lunar. Atunci se face aşure. Este legată de legenda potopului şi de profetul Noe (Nuh). După potop, supravieţuitorii din arca lui Noe rămân fără alimente. Ei adună tot ce mai găsesc şi fac o ciorbă-aşure. Se mai numeşte budinca lui Noe. Este compusă din 10 ingrediente: grâu, năut, fructe uscate precum caise, smochine, stafide, prune, fasole uscată, alune, nuci.
Obiceiuri de iarnă. Cele patru anotimpuri ale anului erau marcate de anumite obiceiuri. Dacă în primăvară erau sărbători legate de trezirea naturii, în toamnă aveau loc nunţi, dar şi în timpul iernii se practicau anumite obiceiuri.
Strămoşii tătarilor au dus o viaţă de nomazi în stepele nesfârşite ale Asiei Centrale. În aceste locuri iarna era lungă, condiţiile de trai erau aspre. Numai uniţi ei puteau învinge vitregiile naturii. În folclorul tătarilor există nişte zicale: Sürüden ayrılgannı, kurt kabar (Cine se desprinde de grup, îl mănâncă lupii); Kayda bĭrlĭk, o yerde tĭrĭlĭk bar (Unde-i unire, acolo-i viaţă).
În lungile zile de iarnă, oamenii comunităţii, ca să-şi umple timpul, organizau diferite activităţi: jocul cu arşice, întreceri cu arcul, lupte tătăreşti, talaka, arefena, cıyın.
Talaka (clacă). Era o modalitate de a se ajuta între ei, femeile participând la scărmănatul lânii, cusutul de plăpumi, văruitul caselor. Fetele tinere participau la pregătirea zestrei fetelor de măritat, oamenii în vârstă erau ajutaţi în treburile gospodăreşti.
Arefena era o modalitate de distracţie între fete în lungile ierni de iarnă. Prietenele se adunau în casa uneia dintre ele şi fiecare aducea de acasă plăcinte (köbete, ciyırma), dulciuri. Băieţii nu participau la această petrecere, dar veneau la fereastră şi primeau din ce aduceau fetele.
Ciyın era tot o petrecere, dar spre deosebire de arefena, unde participau numai tinerele fete, la ciyın luau parte şi femeile măritate. Împreună se distrau, cântau, dansau. Aceste petreceri aveau loc mai ales când veneau musafiri.
Şın (versuri compuse pe loc). Tinerii compuneau pe loc versuri adresate fetelor pentru a le cunoaşte şi aşteptau răspuns, iar fetele răspundeau dacă acceptau. Exemple de şın compuse de flăcăi:
Mĭna selam alekĭm, bĭz de keldĭk,
Atımın başın acımay cĭbere berdĭk.
(Ziua bună, iată venit-am şi noi,
Dând frâu liber calului fără milă).
Mıradım şodır menĭm, bo yerge kelmek,
Tanış bolıp soraşıp adınnı bĭlmek.
(Voia mi-a fost s-ajung aici,
Să te cunosc, să-ţi ştiu numele).
Sende dülber sını bar, manlayın cayık,
Köz tutkanın bolmasa, dost bolayık.
(Ţi-e plăcut chipul, largă ţi-e fruntea,
Prieteni să fim de n-ai pe altcineva).
Şın-uri compuse de fete ca răspuns:
Alekĭm selam, hoş keldĭn, sen ekensĭn,
Bahşalarda aşılgan gül ekensĭn.
(Bine-ai venit, tu erai, iată,
Trandafir înflorit în grădină).
Molla tuwıl kartbabam, erensĭz soyım,
Kayda barsam yaraşır boyım.
(Molla nu-i bunicul, nu-s de neam ales,
Pot merge oriunde, nu mă las).
Cewabım şo, sözĭm şo, sendiy caşka
Gönĭl berdĭm, kĭmsem yok senden başka.
(Aşa-ţi răspund, unui flăcău ca tine
Mi-am dat inima, pe nimeni n-am afară de tine).
Credinţe populare. Nazar (deochi). Este o superstiţie. În special femeile care alăptează şi copiii mici pot fi deocheaţi printr-o privire admirativă sau invidioasă. Pot fi deocheate şi animalele sau plantele. Cei deocheaţi pot avea dureri de cap, căscat continuu, febră. În Balcani şi în ţările musulmane se poartă talismane antideochi sub forma unui ochi sau o rugăciune scrisă pe o bucată de hârtie împăturită sub forma unui triunghi şi înfăşurată într-o pânză. Acest talisman se poartă permanent atârnat de gât cu o panglică. Atât talismanul sub formă de ochi cât şi rugăciunea se numesc nazarlık.
Pentru a scăpa de deochi se mai practică tuz patlatmak şi kurşun kuydurmak.
Tuz patlatmak. O femeie în vârstă, specializată în această procedură, ia trei, cinci, șapte bucăţi de sare, pe care le încălzeşte într-o tavă pusă pe foc. Persoana deocheată sau care a trecut printr-o mare sperietură este culcată cu faţa în sus, iar faţa i se acoperă cu o pânză. Lângă cap i se pune un vas cu apă. Bucăţile de sare supraîncălzite se aruncă în apa rece din vas. În contact cu apa bucăţile de sare încep să explodeze. Cu cât zgomotul este mai puternic, cu atât deochiul a fost mai mare.
Kurşun kuydurmak. În loc de sare se foloseşte plumbul încins aruncat în apa rece, care ia diferite forme.
Pal-palcılık (Ghicitul). O credinţă populară este şi ghicitul. Se recurgea la acest procedeu pentru a afla: cauzele care au dus la o îmbolnăvire şi găsirea unor leacuri; dacă primesc veste de la cei aflaţi departe; găsirea unui obiect sau a unui animal rătăcit sau furat; dacă în următoarele zile va ploua. Care erau practicile de ghicit:
- Suga karama (a privi în apă). Într-un vas se pune apă şi cel care ghiceşte se uită cu atenţie şi, în funcţie de ce vede, începe să interpreteze.
- Aynaga karama (a se uita în oglindă). Cel care ghiceşte se uită în oglindă ca să afle unde sunt cei care au rătăcit drumul.
- Kürek kemĭgĭ palı (ghicitul în osul omoplatului). Osul omoplatului, de la un animal, de obicei de la oaie, se curăţă bine de carne, se ţine deasupra focului sau în dreptul soarelui şi, în funcţie de formele care se arată, se ghiceşte dacă va ploua sau dacă va fi secetă.
- Kawe palı (ghicitul în cafea). Acest procedeu este mai recent, desigur după ce s-a descoperit cafeaua. După ce se consumă cafeaua, ceaşca se răstoarnă şi, după formele lăsate de zaţ, se ghiceşte.
Tılsım(farmece). De-alungul timpului oamenii au recurs la rituri, precum farmece, practici oculte, superstiţioase privitoare la pretinse forţe supranaturale, misterioase, cu care oameni înzestraţi cu facultăţi tainice ar putea comunica. În limba tătară aceşti oameni se numesc tılsımcı. Este o practică rămasă de pe vremea şamanilor. Pot fi două feluri de farmece: farmece făcute cu intenţii bune și farmece cu intenţii rele.
Farmecele făcute cu intenţii bune au ca scop îndreptarea unor situaţii, cum ar fi: aducerea pe calea cea bună a unor oameni care s-au apucat de jocuri de noroc, bărbaţi care au părăsit familia pentru altă femeie, găsirea unor animale furate sau rătăcite.
Farmecele făcute cu intenţii rele, împotriva unor duşmani, ca aceştia să nu mai poată vorbi, să orbească, să li se îmbolnăvească animalele din curte, să aibă parte de tot felul de nenorociri.
Pentru a face farmece se folosesc unele rugăciuni din Coran, o bucată din îmbrăcăminte, o şufiţă de păr, un ou pus pe jar până crapă, etc.
Textul a fost conceput de etnograful tătar Newzat Yusuf și de scriitoarea și traducătoarea de etnie tătară Nermin Ysuf, pe baza unor eseuri în limba tătară despre tradiţiile şi obiceiurile tătarilor din Dobrogea, apărute în limba tătară în revista Karadeniz (Marea Neagră), în perioada 1990-2016.