Mustafa Ali Mehmet despre obiceiurile și tradițiile turcilor din Dobrogea

Mustafa Ali Mehmet

Dintre toate sărbătorile două sunt cele mai importante, sărbătoarea de după luna Ramazan (luna postului), numită Ramazan Bayram, iar după 70 de zile urmează Sărbătoarea Sacrificiului (Kurban Bayram), când se taie berbecul sau alte animale prevăzute în Islam. De Kurban Bayram este celebrat Profetul Ibrahim, care, pus să aleagă între a-și sacrifica propriul fiu sau credința față de Allah, alege a doua variantă. Ca recompensă, Allah îi trimite un berbec ce va fi sacrificat în locul fiului său. Sacrificiul berbecului, a cărui carne se împarte în trei: pentru membrii familiei, pentru prieteni și vecini și pentru nevoiași, este o obligație a oricărui musulman cu stare materială bună, fiind întărită astfel solidaritatea din cadrul comunității. Conform obiceiului, după rugăciunea de Bayram, care se face obligatoriu în geamii, și după ce bărbații trec pe la casele celor decedați peste an, unde citesc Coranul, urmează patru zile în care au loc vizite la rude, părinți, bunici, prieteni, în cadrul cărora se servesc mese cu preparate specific bucătăriei turcești.

Sărbătoarea Ramazan Bayram (Sărbătoarea Postului) este, alături de Sărbătoarea Sacrificiului (Kurban Bayram), a doua sărbătoare musulmană importantă. Cele 30 de zile de post au rolul de întărire a corpului și a credinței și se încheie cu slujba de Bayram, urmată, de această dată, de trei zile de vizite și mese cu preparate tradiționale.

Pe lângă acestea, comunitatea se străduiește să regenereze și alte tradiții cu caracter religios, cum ar fi cele cinci nopți sfinte. Prima, Mevlid Kandili (Nașterea Profetului), sărbătorită în a douăsprezecea zi a lunii a treia a calendarului Islamic, este prima dintre cele cinci nopţi luminate pentru musulmani (Mevlid Kandili – nașterea Profetului Muhammed, Regaip Kandili – Noaptea conceperii Profetului, Miraç Kandili – Ridicarea la Cer a Profetului Muhammed, Berat Kandili – Noaptea Iertării Păcatelor și Kadir Gecesi – Noaptea Revelării Coranului către Profetul Muhammed). Datele acestor sărbători nu sunt fixe. Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un număr de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numără 354 de zile, cu 11 zile mai puțin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme față de anul precedent.

De asemenea, în a zecea zi din prima lună a calendarului islamic, Muharrem, are loc sărbătoarea numită Așure. În ziua de Aşure se prepară o reţetă tradițională moştenită din generaţie în generaţie. Desertul Aşure este preparat din cel puţin nouă feluri de cereale, fructe, arpacaş şi zahăr, curmale, fistic etc. Legenda acestei sărbători este legată de perioada profetului Noe. După potop, toţi cei care se aflau pe arcă au plecat în căutarea hranei. Până s-au întors profetul Noe le-a pregătit o gustare din rămăşiţele pe care le-a găsit pe navă. De aici şi tradiţia preparării desertului Aşure. În perioada Imperiului Otoman, desertul Aşure era pus în vase speciale şi împărţit tuturor. În zilele noastre, credincioşii musulmani ţin post, fac rugăciuni, prepară Aşure, pe care îl împart prietenilor, rudelor, vecinilor şi celor nevoiaşi.

O serie de alte sărbători sunt legate de anotimpuri, cum sunt, de pildă, Nevruz (Ziua Nouă), reprezentând, de fapt, Ziua Primăverii sau Anul Nou, fiind vorba despre ziua de 21 martie, sărbătoare de origine preislamică. La un anumit interval după Nevruz se serbează ziua de Hιdιrellez, care cade, de obicei, în data de 6 mai, când se vizitează mormintele celor decedați și se organizează petreceri câmpenești cu ocazia regenerării naturii. De altfel, potrivit izvoarelor chinezești, la începutul lunii mai, hanii turcilor vechi, împreună cu soțiile și suitele lor, se urcau în munți, unde, sub copacul cel mai înalt, care simboliza legătura dintre cer și pământ, se rugau divinității lor numite Tangri[1] și îi aduceau jertfe pentru readucerea primăverii. În Dobrogea zilelor noastre acest obicei se practică în 6 mai în pădurea din Murfatlar sau în alte locuri de acest fel, sub denumirea de tepreș, în sensul de petrecere, cu tot felul de jocuri în aer liber și servirea unor mâncaruri tradiționale .

Alte festivități sunt legate de cele trei etape din viața omului (nașterea, căsătoria și moartea), fiecare cu anumite ceremonii specifice, care în condițiile actuale conțin elemente de interferență cu celelalte comunități religioase cu care conviețuiesc.

La naștere, printre alte obiceiuri, se practică spălarea pruncului în fiecare zi, timp de 40 de zile, iar când încep să iasă primii dinți, unele familii organizează petreceri numite în comunitate nunți, diș dügünü sau tiș toy, la tătari. În cazul circumciziei la băieți, ceremoniile sunt fastuoase, familiile cu o situație materială mai bună organizând nunți speciale numite sünnet dügünü sau sünnet toy, fie pentru un singur fiu, fie pentru copiii din tot satul sau din localitatea respectivă, incluzând aici și copiii unor familii cu o situație material mai precară, care nu pot suporta cheltuielile unor astfel de ceremonii.

Căsătoria însemna în trecut o serie de etape, fiecare cu anumite ritualuri specifice, începând de la cererea fetei în căsătorie până la nuntă și chiar după aceea. Este de notat faptul că în trecut hotărau mai mult părinții, chiar dacă tinerii nu se cunoșteau, iar dacă cererea era refuzată, se obișnuia răpirea fetei sau fuga de acasă a cuplului, cu acordul fetei. În prezent astfel de obiceiuri s-au rărit foarte mult, chiar dacă nu au dispărut cu totul, fata și băiatul hotărându-și ei înșiși viitorul.

Dacă părinții ajungeau sau ajung la o înțelegere cu privire la căsătoria copiilor lor, partea mirelui, înainte de logodna numită nișan, acordă, pentru completarea zestrei fetei, numită çeyiz, o anumită sumă de bani sau diferite bunuri, sub denumirea de kalin, denumirea veche başlık, reprezentând un fel de răsplată. În schimb, fata oferea familiei mirelui o boccea cuprinzând un număr de nouă obiecte (lucruri de mână), fapt pentru care se și numește dokuz, adică cifra nouă în limba turcă. În prezent unele dintre aceste obiceiuri au fost abandonate sau cad în desuetudine, sub efectul modernizării. Cu toate acestea, unele familii organizează adevărate nunți chiar și cu prilejul logodnei, iar cu ocazia nunților propriu-zise, astfel de ceremonii capătă caracteristici și mai fastuoase.

Este cazul să menționăm aici faptul că în trecut nunțile, în sensul de căsătorii între cupluri, începeau în primele zile ale săptămânii și se încheiau în noaptea de joi spre vineri, pentru ca bărbatul proaspăt căsătorit să meargă a doua zi la slujba de vineri din geamia localității respective, ca semn al trecerii lui din categoria tineretului în cea a bărbaților.

La nunțile familiilor turco-musulmane de reținut este și ceremonia legată de cununia religioasă, numită nikâh, care în trecut era oficiată de imam, prin intermediul unor delegații (un împuternicit și doi martori), atât din partea mirelui, cât și din partea fetei, în absența acestora. Cu timpul acest obicei a fost dat uitării, trecându-se la oficierea ceremoniei respective în prezența tinerilor, având alături și martorii desemnați. Cu această ocazie se stabilesc și anumite sume de bani, care sunt de două feluri, mehr-i muaccel (preț nupțial) și mehr-i müeccel (preț în caz de divorț sau deces). De asemenea, nunțile propriu-zise se desfășurau cu anumite ceremonii specifice atât în cadrul familiei mirelui, cât și a miresei, începând cu așa-numitele dügün sofralari (mese de nuntă) și continuând cu altele asupra cărora nu mai insistăm aici.

Ținem să amintim însă o tradiție veche legată de așa-numita kına gecesi (noapte de hena), organizată pentru mireasă, când acesta este împodobită cu o substanță specială, un fel de vopsea de origine tropicală, numită kına, pe mâini, pe frunte și pe obraji, în timp ce tinerii și tinerele sunt serviți cu dulciuri și cântă unele cântece specifice momentului. În trecut, astfel de ceremonii erau organizate numai între femei, dar astăzi s-a renunțat, bărbații participând și ei în anumite contexte.

În cazul mirelui este de reținut, printre altele, îndeosebi obiceiul bărbieritului, numit gűvey traș sau kiyeu traș (la tătari), când, de asemenea, se respectă anumite tradiții vechi, după care ginerele, fiind îmbrăcat cu un costum nou, este condus, în ultima seară a nunții, de tineri și de prieteni în odaia miresei, cu alai și cu cântece religioase, numite ilâhi-uri.

Desigur, luarea miresei din casa părintească și aducerea ei în casa mirelui presupun, de asemenea, anumite ceremonii speciale, mireasa fiind așezată într-o odaie special amenajată, cu dota ei, urmând ca mirele să fie introdus aici la finalul nunții. A doua zi dimineață, nașa (sağdıç) se prezintă la fața locului pentru a constata dacă fata era virgină sau nu, lucru la care familiile turco-musulmane țin foarte mult, existând chiar și cazuri de trimitere a miresei la casa ei părintească. Dacă totul este în regulă, din acel moment părțile devin un fel de rude între ele, numindu-se dünür sau kuda (la tătari), în sensul de cuscri. De asemenea, mai ales în trecut, existau și alte tradiții, ca vizitele reciproce între familiile noilor cuscri, pentru a se cunoaște mai bine unii cu alții.

Unele dintre aceste obiceiuri se practică și astăzi, în timp ce altele au fost date uitării, ele fiind menționate doar în lucrările de specialitate consacrate unor asemenea tradiții.

La comunitatea turco-musulmană din Dobrogea și din România, în general, obiceiurile legate de moarte și de înmormântare, de asemenea, prezintă o serie de caracteristici specifice, fiind vorba atât despre ceremoniile din preajma decesului, cât și după deces, până la înmormântare și chiar după aceea.

Multe dintre obiceiuri, fie că sunt legate de naștere, căsătorie sau moarte, diferă fundamental de cele creștine, dar nu lipsesc nici obiceiurile apropiate sau chiar identice. De pildă, după constatarea decesului, se îndreaptă gura celui decedat și se leagă de sub bărbie și până la creștetul capului cu un șervet sau cu ceva asemănător, iar mâinile sunt întinse de-a lungul corpului, ochii, de asemenea, fiind închiși, ca să nu plece din această lume cu ochii deschiși. Menționăm aici și faptul că mortul este supus unui ritual special de spălare generală într-o încăpere amenajată în acest scop, iar acolo unde nu există asemenea instalații, spălarea se poate face într-un colț din curtea respectivă, ascuns de ochii lumii. După acest ritual, mortul este îmbrăcat într-un giulgiu special croit, numit kefen, cu care este înmormântat, fără coșciug, într-o nișă din groapă, înclinată cu fața spre Mekka (Kaaba), nișa respectivă fiind apoi acoperită cu scânduri ca să nu pătrundă pământ. În timpul înmormântării se îndeplinesc unele ceremonii de către bărbați, femeile neavând voie să se apropie de mormânt. În trecut nici nu participau la astfel de ceremonii, dar astăzi se duc și ele la cimitir, privind de la distanță. După înmormântare se fac rugăciuni, fie la cimitir, fie în alte părți, oferindu-se și unele mâncăruri specifice, printre care și vestita halva pregătită special cu acest prilej.

Este cazul să amintim și de rugăciunile colective legate de secetele prelungite, când musulmanii din mai multe sate vecine se adunau, iar în timp ce imamii citeau din Coran și rosteau rugăciuni, musulmanii spuneau în cor Amin!, cu mâinile întoarse spre pământ, pe când degetele îndreptate în jos simbolizau ploaia mult așteptată. Astăzi asemenea ceremonii se fac mai rar sau lipsesc cu desăvârșire.

O altă tradiție a comunității turco-musulmane se referă la întrecerile cu cai sau lupte libere, așa-numitele güreșuri, când se luau la întrecere pehlivanii vestiți ai vremii, îmbrăcați cu un costum special, numit kisvet, un fel de pantaloni scurți din piele, iar corpul se ungea cu ulei, pentru a deveni alunecos. În Dobrogea de astăzi se practică cunoscutul kureș în limba tătară, (denumire din turcescul güreș), în cadrul căruia câștigătorul este recompensat, indiferent de etnie sau religie, cu berbec sau cu batal, precum și cu alte daruri.

De menționat este și faptul că, pe lângă căsătoriile dintre turci și tătari, fenomen obișnuit și normal, se înmulțesc și căsătoriile dintre musulmani și creștini. Potrivit tradiției islamice, în cazul căsătoriei unui creștin cu o musulmană, bărbatul are obligația de a deveni musulman, iar în cazul căsătoriei unei creștine cu un musulman, femeia își poate păstra credința în cadrul noii familii, dar în zilele noastre asemenea condiții par a fi trecute cu vederea, mai ales în cazul bărbaților creștini.

Textul este extras din studiul, O istorie a turcilor din Dobrogea, a istoricului Mustafa Ali Mehm și publicat în volumul Istorie și identitate la turcii din Dobrogea, coordonat de Adriana Cupcea și Kozák Gyula, Editura ISPMN, 2017.

 

[1] Tengrismul a fost o religie antică specifică zonei Asiei Centrale, care cuprindea elemente de șamanism și animism, fiind specifică statelor prototurce din regiune.