Conținut multimedia (partea I)

Este o sărbătoare comună a turcilor și tătarilor. Din punct de vedere etimologic, și din perspectivă mitică, numele acestei tradiții derivă de la numele gemenilor Hızır/ Hıdır şi İlyas (după unele surse având statut de profeți) care au fost alungaţi din Paradis de către Creator, unul devenind stăpânul Pământului, iar celălalt al Apelor. Conform credințelor populare, ei se pot întâlni o singură dată pe an, pe 6 mai, vestind umanității sosirea sezonului cald. Pe de altă parte, Hızır (în arabă al-Khiḍr) este pus în legătură cu termenul al-khaḍra, care înseamnă verde, apărând în imaginarul islamic drept sfânt, profet, Wali (custode, protector, ajutător), posesor de hikmah (înțelepciunea de a vedea realitatea lucrurilor) și ilm al-ladun (cunoaștere prin iluminare divină). Acest tezaur mitologic generează coordonatele importante ale sărbătorii, acestea fiind legate de ideea de verde, ca expresie a regenerării naturii și inaugurarea unui nou ciclu: membrii comunităţii se adună la iarbă verde, la pădure sau în apropierea unei ape; în această zi se consumă frunze şi legume verzi, se leagă amulete de crengile unor arbori sau arbuşti.

Sărbătoarea apare consemnată de I. Dumitrescu-Frasin sub forma de Câdârleț în volumul Analele Dobrogei, apărut în anul 1921. Dumitrescu-Frasin prezintă sărbătoarea sub forma unei petreceri laice, câmpenești. Tătarii din satele învecinate, mai ales cei necăsătoriți, se strângeau lângă un lac, pod sau pe câmp. Dintre practicile din timpul transportului spre spațiul ales se remarcă întrecerile cu caii și căruțele, similare celor de la hramurile ortodoxe. Cu această ocazie se performau lupte (pelivănie) și se interpretau cântece improvizate, de tip întrebare-răspuns (șın). De asemenea, se remarcă masa în comun la iarbă verde, participanții fiind așezați turcește. Astfel, putem descifra în structura sărbătorii anumite riteme contextuale (relocare într-un topos cu valoare simbolică), normative (e.g. comportamentul excesiv, aflat într-un registru non-religios), relaționale (e.g. întâlnirea, asocierea pentru a merge și petrece împreună în natură), economice (e.g. consumul alimentelor rituale), performative (e.g. cântatul, jocurile sportive) sau comunicaționale (e.g. întrecerea cailor poate simboliza alungarea frigului și a iernii).

Hıdırlez/ Kıdırlez reprezintă o sărbătoare echinocțială care marchează o transformare a vremii, constituind un moment propice performării unor practici divinatorii, propițiatorii și profilactice. Pentru vindecare și asigurarea sănătății, se obișnuia a se consuma plante verzi, carne proaspătă de miel sau o fiertură din plante de leac, culese din pădure. O practică oraculară, de aflare a sortitului, era aceea de a pune o găleată de apă neîncepută, la lună, în ajunul sărbătorii. Acest act se aseamănă într-o mare măsură Vergelului de la români, demonstrând existența unui fond mitic ancestral comun. Bedrye spunea că se ducea de Kıdırlez la cimitir, la luna nouă, o căldare cu apă neîncepută. Și acolo toate fetele aruncau câte un inel, iar flăcăii scoteau câte un inel și în funcție de ce inel scoteau, așa erau sortiți, făceau perechi. Acum nu se mai fac (Sursă orală: C. G., n. 1963, Tulcea, interviu realizat de Al. Chiselev, 2017, Tulcea).

Elementul ludic era reprezentat de anumite dansuri, melodii, jocuri, competiții sportive, precum: Aqay hawası (Cântecul bărbatului), Çoban oyunu (Jocul Ciobanului), Dört qız (Patru fete), Emir Celal (Emirul Celal), Qaytarma, Qırım çiftetellisi (Dans crimean), Qüreş (lupte tătărești), Duwak horanı (Dansul voalului), Yawlıq/ Mendil (Batista), Yüqseq minare (Minaretul înalt).

Sărbătoarea se constituie printr-o suprapunere sau succesiune de practici și manifestări ceremoniale de facturi diferite: una laică, cu caracter social, înțesată de credințe ce traduc percepția asupra lumii în anumite gesturi rituale, și una religioasă, având în prim-plan rugăciunile islamice dua, duwa și pomenirea individuală/ familială sau colectivă a celor decedați, la cimitir.

Printre manifestările laice sau cu caracter magico-ritual prezente sau practicate în trecut de turcii dobrogeni amintim: întâlnirea la pădure, izvor, fântână, la poalele unui deal, lângă un mormânt sau loc sfânt; săritul peste foc, pentru purificare; rostogolirea prin iarbă, ca toate relele să plece la duşmani; lăsatul hainelor afară, pentru ca cei doi sfinţi, în timpul nopţii dinspre 5 spre 6 mai, să le biciuiască iar posesorul lor să scape de rele; aflarea ursitului şi a viitorului tinerelor, prin extragerea unor podoabe dintr-o căldare și interpretarea simbolisticii acestora în funcție de anumite catrene populare; practici de invocare a ploii și de asigurare a belșugului; preparea turtei ciorek etc..

La tătari, se obișnuia performarea unor gesturi sau acțiuni ceremoniale precum: qalaqay tıgırmaq – rostogolirea unui turte din aluat nedospit pe o pantă, în funcție de poziția în care cădea aceasta, aflându-se belșugul sezonului agricol inaugurat de această zi; deschiderea, în noaptea de Kızır, a tuturor obiectelor cu capac sau cu închizători, pentru a intra belșugul în ele; elemente ludice și sportive de tipul Qüreş-ului (lupte tătărești), întrecerilor cu cai sau legănatului fetelor; interpretarea unor cântece improvizate (șın), prin care grupul fetelor dialoga cu cel al flăcăilor. Dacă aceste manifestări se desfășurau pe data de 5 mai, obiceiul se numea la tătari Tepreș.

Un act structural al sărbătorii este cel sacrificial, unii etnici sacrificând miei, din care se prepară ulterior qızartma/ friptură, botqa (tăt.)/ pilav (tc.)/ pilaf, kozı sorpası/ ciorbă de perișoare în care se adaugă izmă proaspătă.

În acestă zi sunt consumate, împreună, preparate tradiționale speciale de tipul maylı qalaqay (tăt.)/ ciorek (turc.), dar și plăcinte de tipul baklava, geantık, sarbırma, köbete sau boqsa. Qalaqay este o turtă/ lipie preparată cu seu sau jumeri de oaie. Importanța acestui aluat ritual poate fi decodificată și în gestul rostogolirii, la tătari, a acesteia în șanțul fundației unei case, de către cel mai bătrân membru al familiei, pentru asigurarea belșugului și pâinii în casă. De asemenea, qalaqay apărea și în ritul trasării primei brazde, pentru recolte bogate.

În acest context, se poate remarca fenomenul comensalității, acțiunea de a sta la masă alături de alții, transformând actul biologic de hrănire, într-un act cu valențe sociale. Comensalitatea leagă membrii unui grup ce împărtășesc un set de norme comune legate de valorizarea hranei. Astfel, participanții stau împreună și consumă fiecare din preparatele altuia, împart din propriile produse și propriile rețete.

În urmă cu 50-60 de ani locul de întâlnire al turcilor și tătarilor din Tulcea, dar și din satele Colina, Murighiol, Mahmudia sau Isaccea, era Dealul Monumentului, în contextul în care vechiul cimitir musulman era la o distanță relativ redusă, după slujba religioasă de tip dua, duwa urmând ospățul la iarbă verde și competițiile sportive. În prezent, locul de întâlnire este actualul cimitir musulman, predominând aspectele religioase, comemorative. La Ciucurova, întâlnirea cu ocazia Hıdırlez avea și mai are loc în Pădurea Ciucurova, în punctul la fântână, având atributele unei petreceri câmpenești.

Din cele prezentate mai sus, putem descifra funcțiile principale ale acestei tradiții calendaristice: de propițiere a unei forțe superioare (Hızır), pentru asigurarea belșugului și venirii primăverii, dar și a defuncților, în spiritul reconcilierii dintre preceptele religioase constrângătoare în acest aspect și trăirile lăuntrice, firești, ale omului; de coeziune a comunității, prin întâlniri de grup într-un spațiu non-domestic; de reordonare a ierarhiilor, prin efectuarea competițiilor sportive, în urma cărora ieșea un câștigător respectat de comunitate și recompensat cu un batal; de asigurare a permanenței comunității (în trecut), prin socializarea tinerilor și performarea practicilor de magie premaritală. (dr. Iuliana Titov, Muzeul de Etnografie și Artă Populară Tulcea).